* CEDO consideră îngrijorător refuzul procurorului de a respecta o decizie a instanţei.
Violarea vieţii private prin transmiterea imaginilor intime mai multor persoane, postarea lor pe grupuri publice de pe conturi de Facebook ce aparent aparţineau victimei, ameninţarea cu publicarea lor şi/sau publicarea pe site-uri de escorte, urmate de o anchetă nu doar ineficientă, ci condusă voit astfel încât să umilească şi să revictimizeze victima, pentru a o determina fie să renunţe la plângere fie să suporte umilinţa unei soluţii de renunţare la urmărirea penală motivată de culpa sa (sic!), au dus azi, 03.12.2024, la condamnarea României în cauza M.Ş.D. contra României.
Societatea noastră a acordat asistenţă juridică în aceasta cauză începând cu data de 14.12.2018. Cauza poate fi regăsită aici.
În aceasta cauză, CEDO a stabilit ca autorităţile române, în special organele de urmărire penală – poliţiştii şi procurorii, au eşuat în efectuarea unei anchete efective, deşi au avut la dispoziţie 6 ani, victima depunând plângerea imediat după comiterea primelor acte materiale (2016) ajungându-se ca, în final, toate cele patru infracţiuni din acest caz să fie prescrise.
Imediat după depunerea plângerii, deşi victima a informat organele de poliţie că agresorul continuă să publice online imaginile ei intime pe diverse site-uri şi pagini de Facebook, autorităţile române nu au luat nicio măsură pentru a opri agresorul. Victima este chemată în mod repetat la declaraţii, in timp ce agresorul este acuzat oficial de faptele comise după un 2 ani şi 5 luni.
Câteva elemente din acest caz ce au stat la baza deciziei CEDO:
Procurorul de caz a decis în 2020 că publicarea unor poze intime fără acordul victimei, poze care au ajuns la agresor în mod licit, nu constituie infracţiunea de violarea vieţii private prev. de art. 226 alin. (2) C.pen.
De asemenea, cu privire la infracţiunea de fals informatic, procurorul a ales să dea o soluţie de renunţare la urmărirea penală, motivând că Statul nu are niciun interes în continuarea anchetei, că vina o poartă victima care a condus o relaţie de o „sexualitate exacerbată” prin trimiterea de poze intime (deşi era într-o relaţie de prietenie cu agresorul la acel moment), iar scopul agresorului a fost „pueril”, „răzbunarea” fiind astfel acceptabilă în această situaţie. Înregistrările efectuate de victimă – în care se aude cum i se spune „speram să te sinucizi” – sunt total ignorate de organele de cercetare penală. Cinic, se arată că o continuare a anchetei nu i-ar face bine victimei, riscând să-i creeze anxietate.
Ordonanţa de clasare şi renunţare la urmărirea penală nu ni se comunică (nici nouă, nici victimei), şi ajunge să fie confirmată fără ca noi să fim citaţi în cadrul acestei proceduri. Contestaţia noastră împotriva soluţiilor de clasare şi renunţare ajunge, după 5 luni, la acelaşi judecător, iar acesta o respinge.
Saga acestui caz continua tot în defavoarea victimei. Se admite o contestaţie în anulare (despre acest lucru am scris aici https://portal.penalmente.ro/index.php/1857/), se infirmă soluţia de renunţare la urmărirea penală şi se indică procurorului să continue cercetările. O nouă soluţie similară nu mai putea fi dată. Cu toate acestea, procurorul sustine că decizia instanţei este greşită deoarece cererea noastră trebuia respinsă ca inadmisibilă, o ignoră şi dispune clasarea pe temei ne bis in idem, considerând renunţarea anterioară, desfiinţată de instanţă, încă în fiinţă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut cu referire la această ultimă soluţie: (parag. 150)„ Curtea apreciază că decizia parchetului este deosebit de îngrijorătoare, având în vedere că semnalează un refuz flagrant de a urma instrucţiunile unei instanţe, deşi – după cum a subliniat Judecătoria – acesta era obligat legal să facă acest lucru”
În final toate infracţiunile au ajuns să fie prescrise.
Concluzia Curţii (parag. 156) este că Statul Român a eşuat în a proteja victima, exprimându-şi dubiul cu privire la capacitatea mecanismului juridic naţional de a produce efecte suficient de descurajatoare pentru a proteja victimele de astfel de acte, care permit făptuitorilor să scape de răspundere.
În realitate, suntem în faţa unui refuz voalat dar, din păcate, constant, al organelor de cercetare penală de a investiga efectiv astfel de cauze, afirmaţie pe care o facem având în vedere dosarele similare pe care le avem în lucru la acest moment.
Într-un stat de drept asemenea comportament ar trebui să ducă la excluderea procurorului din magistratură sau măcar la sancţionarea lui. În România însă, de facto, magistratul – pentru că procurorul continuă să fie magistrat – nu răspunde.