Dan-Sebastian CHERTES
În analiza noastră, succintă e adevărat, pornim de la o recentă ordonanţă a P.I.C.C.J – D.I.I.C.O.T. – S.T. Cluj, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată împotriva actelor efectuate în baza dispoziţiilor date de procuror. În concret, plângerea dorea, prin admiterea ei, să sancţioneze modul în care procurorul de caz a înţeles să efectueze actele de urmărire penală dintr-o anumită zi, dispunând audierea în paralel, în acelaşi interval orar şi în sedii diferite (D.I.I.C.O.T. şi B.C.C.O.), a mai multor martori.
Pornind de la acest exemplu particular se naşte o discuţie de principiu referitor la finalitatea art. 172 Cod pr. pen.
Astfel, un prim aspect care ar trebui lămurit ar fi acela dacă text legal de care discutăm este unul prin care se doreşte strict informarea avocatului asupra faptului că în dosarul de urmărire penală se va desfăşura un anumit act de urmărire, fiind indiferent dacă acestuia i se oferă sau nu posibilitatea reală de a participa la act sau este un text legal consacrat în vederea oferirii apărătorului a unei posibilităţi reale de a lua cunoştinţă de probele din dosar, înainte de o eventuală prezentare a materialului de urmărire penală. Lămurirea apare necesară şi în lumina unuia dintre argumentele prin care procurorul-şef a respins plângerea. Acesta a stabilit că au fost interpretate eronat prevederile legale, în măsura în care textul art. 172 Cod pr.pen. ar obliga organul de urmărire penală la a-şi organiza activitatea astfel încât să creeze apărătorului posibilitatea de a asista la toate actele de urmărire penală.
Dorim să subliniem din start un aspect fundamental pentru calificarea prevederilor art. 172 Cod pr. pen. Din conţinutul acestuia reiese că apărătorului i se consacră un drept: acela de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală. Prin urmare, textul legal nu vorbeşte de o obligaţie de informare a apărătorului de către organele de urmărire penală, ci de mult mai mult: de un drept. Prin urmare, informarea pe care o face organul de urmărire penală este doar mijlocul prin care se asigură faptul că apărătorul va putea să îşi exercite acest drept. Evident, vorbind de un drept, este la latitudinea apărătorului dacă va participa sau nu la actul/actele de urmărire penală ce urmează a se desfăşura. La fel, atâta timp cât organul de urmărire penală a parcurs procedura informării apărătorului de posibilitatea exercitării dreptului de a asista la actul de urmărire penală, acesta este liber să efectueze actul, chiar şi în lipsa acestuia.
Şi atunci: se pot sau nu desfăşura acte de urmărire penală în acelaşi interval de timp (de ex., audierea a doi martori de către ofiţieri de poliţie judiciară diferiţi), fie şi în acelaşi sediu al organului de urmărire penală (dar în încăperi diferite)?
Considerăm că răspunsul la această întrebare ar trebui să fie negativ. Şi asta chiar şi numai pentru argumentul mai sus prezentat, respectiv că discutăm de un principiu al procesului penal, acela al respectării dreptului la apărare. Mai mult, vorbim de dreptul la apărare în contextul art. 6 din Convenţie (Conv.E.D.O.).
În motivarea mai sus amintită se foloseşte şi argumentul conform căruia este în interesul urmăririi penale ca administrarea probatoriului să se desfăşoare cu celeritate. În acest context, nu putem fi de acord cu opinia că necesitatea desfăşurării cu celeritate a procesului penal poate să prevaleze faţă de respectarea dreptului la apărare. Aceasta deoarece celeritatea este un principiu consacrat tot în favoarea persoanei acuzate şi prin urmare ancheta nu ar trebui să fie desfăşurată prin lezarea unor drepturi ale acesteia (în speţă, dreptul la apărare).
Un alt argument al procurorului-şef este acela că inculpatul şi apărătorul vor putea lua cunoştinţă de probe cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală. Argumentul este aparent valid, dar fundamental eronat. Dacă ar fi corect din punct de vedere principial acest argument atunci textul legal al art. 172 Cod pr. pen. ar căpăta un caracter redundant. De ce să mai aibă apărătorul dreptul să participe la orice act de urmărire penală dacă, oricum, probele strânse în urma desfăşurării acestor acte vor putea fi cunoscute la prezentarea de material? Care mai este raţiunea existenţei textului invocat în lumina acestui argument?
De asemenea, nu se are în vedere că vorbim de două drepturi diferite: cel al apărătorului de a asista la actele de urmărire penală, respectiv de cel al învinuitului/inculpatului de a-i fi prezentat materialul de urmărire penală. Titularii sunt diferiţi, prin urmare nu se poate pune semnul egalităţii între aceste drepturi.
Mai mult, argumentul nu poate fi primit ca valid şi dacă l-am pune în opoziţie cu dreptul apărătorilor celorlalte părţi (art. 173 Cod pr. pen.) de a asista la actele de urmărire penală. Aceasta deoarece ei nu ar avea un moment al prezentării materialului de urmărire penală la care să li se prezinte probele obţinute atunci când actele de urmărire penală s-au desfăşurat în paralel.
O ultimă discuţie priveşte termenul în care apărătorul trebuie înştiinţat de efectuarea actului de urmărire penală. Într-o situaţie de speţă, distinctă de ordonanţa mai sus amintită, dar sesizată în faţa aceluiaşi organ de urmărire penală specializat, s-a respins o plângere împotriva actelor de urmărire penală efectuate de procurorul de caz, în care se solicita refacerea acestora, pe temeiul înştiinţării într-un termen extrem de scurt despre desfăşurarea actelor. Astfel, plângerea viza faptul că procurorul de caz a efectuat audieri, înştiinţând apărătorul de efectuarea acesteia, prin intermediul faxului, cu 5 (cinci) minute înainte de a o începe. Mai mult, plângerea viza faptul că faţă de desfăşurarea altor acte de urmărire penală acesta a fost înştiinţat tot prin intermediul faxului la 10 (zece) minute după începerea audierilor. Procurorul-şef a respins plângerea pe două motive: nu s-a dovedit reaua-credinţă a organului de urmărire penală şi nu s-a dovedit producerea unei vătămări a intereselor legitime ale petentului prin actul de urmărire contestat.
Chiar dacă argumentele folosite în respingerea plângerii ar fi valide, aspect ce nu reiese din starea de fapt descrisă, apare evident că trebuie să existe un termen rezonabil în care să se facă înştiinţarea. Un criteriu obiectiv de stabilire a acestuia ar putea fi termenul în care persoana ce urmează a fi audiată este înştiinţată de necesitatea prezenţei sale la sediul organului de urmărire penală. În măsura în care organul de urmărire penală realizează citarea unei persoane spre audiere la un anumit moment, este ţinut ca la momentul imediat următor să dispună înştiinţarea asupra desfăşurării audierii şi faţă de apărător.
În concluzie, este firesc să afirmăm că organul de urmărire penală trebuie să se comporte în procesul penal cu bună-credinţă, trăsătură ce crează în sarcina acestuia obligaţia de a se asigura că dreptul apărătorului de a asista la actele de urmărire penală poate fi valorificat de acesta în mod real şi că acesta nu este doar un drept iluzoriu. De altfel, de câte ori a avut ocazia, Curtea (C.E.D.O.) a subliniat acest lucru.