George M.R. ZLATI
Teodora GODÎNCĂ-HERLEA
Prin ordonanţa de reţinere emisă de procurorul de caz din cadrul DIICOT – ST Cluj din 06.03.2013 s-a dispus faţă de învinuit luarea măsurii reţinerii pentru o perioadă de 24 de ore, începând cu data de 06.03.2013 ora 07,18.
Împotriva acesteia s-a formulat plângere în baza art. 140 ind. 1 Cod pr. pen. la procurorul-şef din cadrul DIICOT – ST Cluj. Critica a fost aceea că, deşi mandatul de aducere a fost pus în executare în data de 05.03.2013 la ora 21, prin ordonanţa atacată s-a statuat că perioada de 24 de ore începe să curgă din momentul emiterii acesteia şi anume ora 07,18, în data de 06.03.2013.
Din acest considerent, s-a solicitat constatarea nelegalităţii măsurii reţinerii şi revocarea acesteia în baza art. 140 ind. 1 alin. 3 Cod pr. pen. În subsidiar, s-a solicitat deducerea din perioada de 24 de ore acea perioadă în care învinuitul a fost prezent în sediul DIICOT – ST Cluj.
Prin ordonanţa procurorului şef al DIICOT – ST s-a admis în parte plângerea formulată.
Astfel, s-a constatat faptul că:
-măsura reţinerii dispusă de procuror faţă de învinuit nu poate fi considerată ca fiind nelegală deoarece a fost luată cu respectarea dispoziţiilor art. 143 Cod pr. pen.
-procurorul de caz a omis să deducă intervalul de timp în care învinuitul a fost prezent la sediul organului de urmărire penală.
Analiză succintă
Apreciem că ordonanţa procurorului prin care s-a dispus reţinerea învinuitului pentru o perioadă de 24 de ore, este nelegală deoarece procurorul care a dispus măsura preventivă nu a dedus din perioada reţinerii intervalul de timp în care învinuitului i-a fost restrânsă libertatea drastic prin punerea în executare a madatului de aducere emis în data de 05.03.2013 (pus în executare la ora 21,00).
Astfel, prin ordonanţa atacată s-a dispus reţinerea învinuitului pentru o perioadă de 24 de ore. În conformitate cu art. 144 alin. 1 Cod pr. pen., din această durată trebuia să se deducă durata de timp ce a fost necesară pentru conducerea învinuitului la sediul DIICOT – ST Cluj, în baza unui mandat de aducere emis pe numele acestuia. Chiar dacă textul legal mai sus menţionat se referă la măsura administrativă a conducerii la sediul poliţiei, trebuie văzută raţiunea din spatele acestei prevederi, respectiv luarea în considerare a întregii perioade de timp în care persoanei i-a fost restrânsă libertatea în aşa fel încât putem discuta despre o privare de libertate.
Practic, în momentul luării măsurii preventive, s-a ignorat raţiunea dispoziţiilor art. 144 alin. 1 Cod pr. pen., oferindu-se probabil o interpretare strict gramaticală în vederea excluderii de sub incidenţa prevederilor respective ipoteza în care învinuitul nu a fost condus la sediul poliţiei ci la sediul unei alte structuri.
Chiar dacă art. 144 alin. 1 ind. 1 Cod pr. pen. stipulează că în situaţia în care reţinerea se dispune după audierea învinuitului citat de organul de urmărire penală, termenul se calculează de la data emiterii ordonanţei, ipoteza avută în vedere de legiuitor este diferită. Astfel, apreciem că în această situaţie este reglementată situaţia în care persoana este citată, se prezintă în faţa organelor, iar ulterior declaraţiei date se ajunge la concluzia că se impune luarea măsurii preventive a reţinerii. Persoana citată în sensul acestor dispoziţii va fi cea care fie este citată simplu, nu cu mandat de aducere, fie este citată cu mandat de aducere în situaţia în care anterior, deşi citată nu s-a prezentat – conform prevederilor art. 183 alin. 1 Cod pr. pen.
Alineatul 2 al art. 183 prevede aducerea direct cu mandat a persoanei în cursul urmăririi penale, fără a fi necesară citarea, când organul de urmărire penală consideră necesar. Prin urmare, în această situaţie chiar textul legal are drept premisă lipsa citării. Lipsind citarea, nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 144 alin. 1 ind 1 Cod pr.pen.
Apreciem în acest sens, că reţinerea învinuitului pentru o durată de 24 de ore, fără a se ţine cont de cele 10 ore în care acesta a fost condus – în baza mandatului de aducere – la sediul DIICOT – ST Cluj, va echivala cu dispunerea din start a măsurii preventive peste cuantumul de 24 de ore, ceea ce va rezulta automat în încălcarea art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta a fost în cele din urmă şi raţiunea prevederilor art. 144 alin. 1 Cod pr. pen. şi anume, de a recunoaşte faptul că libertatea învinuitului se află sub incidenţa art. 5 din Convenţie din primul moment în care se iniţiază procedura de conducere a acestuia la sediul poliţiei. Or, chiar dacă în prezenta cauză învinuitul a fost condus la sediul DIICOT – ST Cluj, dreptul său la libertatea de a se deplasa a fost restrâns de o asemenea măsură încât iniţierea acestei proceduri administrative se identifică practic cu restrângerea libertăţii ca urmare a dispunerii măsurii reţinerii.
A proceda în sens contrar, se creează o inechitate procesuală între un învinuit care este condus la sediul poliţiei şi un altul, care este condus la sediul DIICOT. Aceasta cu toate că, în ambele cazuri discutăm despre o restrângere a libertăţii de a circula atât de gravă încât dreptul în sine ajunge să fie unul lipsit de conţinut. Prin urmare, restrângerea în cauză se află sub incidenţa prevederilor art. 5 din Convenţie, deoarece discutăm practic despre o privare de libertate.
Menţionăm sub acest aspect faptul că noţiunea de privare de libertate, deţinere ori arestare sunt concepte autonome din perspectiva Curţii Europene a Drepturilor Omului.[1] Astfel, indiferent de ceea ce prevede dreptul intern, situaţia particulară a individului îl poate face pe acesta să fie lipsit de libertate, aflându-se aşadar sub protecţia conferită de Convenţie. Această lipsire de libertate este evidentă, din moment ce punerea în executare a unui mandat de aducere produce asupra învinuitului efectele specifice unei privări de libertate: acesta nu poate lua legătura cu terţii pe toată durata aducerii la sediul DIICOT, nu are libertatea de a circula după bunul plac şi se află sub atenta supraveghere a organelor delegate să pună în executare mandatul de aducere.
Pentru toate aceste motive, s-ar putea considera că privarea de libertate, în conformitate cu prevederile art. 5 din Convenţie, există din momentul în care mandatul de aducere este pus în executare. Prin urmare, a nu deduce intervalul de timp în care învinuitul a fost transportat înspre sediul DIICOT – ST Cluj, face ca după scurgerea celor 24 de ore la care face trimitere ordonanţa atacată, durata totală a privării de libertate să depăşească durata maximă admisă. Acest din urmă aspect atrage ilegalitatea măsurii, motiv pentru care plângerea formulată se dovedeşte temeinică, iar măsura preventivă dispusă în cauză trebuie revocată.
Chiar dacă această teză este respinsă, necesită observat faptul că în cauza Creangă c. România (parag. 85-87) din 23 februarie 2012, Curtea a statuat faptul că în durata măsurii preventive intră şi intervalul de timp în care cel vizat s-a aflat la sediul organului de urmărire penală în vederea audierii acestuia. Astfel, Curtea a considerat că privarea de libertate a persoanei nu curge de la data emiterii formale a ordonanţei de reţinere, ci din momentul în care cel interesat a intrat în sediul organului de urmărire penală. În această situaţie este posibilă o variantă subsidiară, respectiv aceea în care procurorul – şef, menţinând măsura reţinerii dispusă în cauză să o limiteze la 24 de ore din care să se scadă cele 10 ore cât învinuitul a fost la dispoziţia procurorului, măsura urmând a expira în 06.03.2013 ora 21,00.
Prin admiterea în parte a plângerii, procurorul şef al DIICOT – ST Cluj a oferit aplicabilitate – chiar dacă nu a menţionat expres acest lucru – celor statuate în cauza Creangă c. România,considerând în primul rând că nu se poate pune problema ilegalităţii ordonanţei de reţinere, iar în al doilea rând, există o omisiune cu privire la deducerea perioadei în care învinuitul s-a aflat în sediul organului de urmărire penală.
Deşi soluţia dată reprezintă un progres în ceea ce priveşte respectarea prevederilor Convenţiei, apreciem totuşi că nu doar perioada în care învinuitul se află în sediul DIICOT – ST Cluj ar trebui dedusă din perioada de 24 de ore. Ne reiterăm sub acest aspect punctul de vedere enunţat anterior.
În ceea ce priveşte legalitatea ordonanţei, tindem spre a considera că aceasta este una nelegală. Astfel, nu considerăm că s-ar putea pune problema ca în asemenea cazuri să se facă aplicare art. 195 alin. 1 Cod pr. pen. şi anume a instituţiei erorii materiale.
Cu toate acestea, făcând o analogie cu măsura preventivă a arestului preventiv şi deducerea celor 24 de ore în care persoana a fost reţinută (art. 149 ind. 1 alin. 11 Cod pr. pen.), este evident că discutăm despre ilegalitatea ordonanţei. Astfel, dacă un inculpat a fost reţinut pentru o perioadă de 24 de ore, după care a fost arestat preventiv pentru o perioadă de 30 de zile, hotărârea instanţei prin care s-a dispus luarea măsurii preventive este nelegală, deoarece durata pentru care s-a dispus această măsură depăşeşte termenul maximal impus de lege (30 de zile). Exact acelaşi raţionament ar necesita a fi utilizat şi în cazul luării măsurii reţinerii pentru o durată de 24 de ore. În măsura în care din aceasta nu se deduce perioada în care persoana a fost transportată la sediul organului de urmărire penală (ori perioada în care aceasta s-a aflat în sediul organului de urmărire penală), ordonanţa prin care s-a dispus măsura este nelegală.
În context, remediul acestei nelegalităţi poate fi însă chiar deducerea perioadei supusă discuţiei. Prin urmare, nu este imperios necesar să se recurgă la revocarea măsurii în vederea remedierii acestui viciu. În cele din urmă, acelaşi tratament este aplicabil şi în ipoteza la care s-a făcut trimitere mai sus – în cazul arestului preventiv nu se emite un nou mandat de arestare, ci se deduc doar cele 24 de ore care au fost iniţial omise.