În data de 11.11.2020, Tribunalul Bihor a constatat nulitatea absolută şi a dispus excluderea tuturor interceptărilor de la dosarul cauzei, obţinute în baza unor mandate de siguranţă naţională şi a unor mandate de drept comun. Soluţia obţinută de colega noastră, avocat Doris Şerban, are în spate o istorie „zbuciumată” care, însă, este acum parţial „uitată”.

Astfel, în primul ciclu procesual, judecătorul fondului de atunci, refuza excluderea interceptărilor, în ciuda Deciziei CCR nr. 91/2018 obţinută urmare a unei excepţii de neconstituţionalitate invocate în aceeaşi cauză, motivul fiind acela că decizia de mai sus nu poate produce efecte pentru viitor. Argumentul de tip „sofism” fractura orice logică a procesului penal sau a rolului şi efectelor excepţiei de neconstituţionalitate într-un proces penal. Dacă o decizie a Curţii Constituţionale nu poate produce efecte în cauza în care excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată, când ar putea să o facă? (întrebare retorică acum, desigur).

Ulterior, soluţia pronunţată pe fondul cauzei a fost desfiinţată de Curtea de Apel Oradea, dispunându-se rejudecarea. Curtea constata că soluţia judecătorului fondului este nemotivată, în cuprinsul hotărârii regăsindu-se o reproducere aridă a rechizitoriului şi doar atât, judecătorul „omiţând” să analizeze într-o manieră efectivă contraargumentele apărării.

Pe fondul soluţiei de excludere, mai dorim să arătăm că, în contextul evoluţiei jurisprudenţei Curţii Constituţionale pe subiectul „conlucrării” dintre SRI şi organele de urmărire penală, mai ales în domeniul interceptărilor (evoluţie care a avut ca punct de pornire Decizia nr. 91/2018, urmare a unei excepţii invocate de colega noastră în aceeaşi cauză) soluţia pronunţată de Tribunalul Bihor era singura legală. Iată că acum, în această nouă fază, excepţia de neconstituţionalitate este „reabilitată”, din perspectiva efectelor pe care ea le poate produce în cauza în care ea a fost invocată (şi nu numai).

Soluţia nu face decât să constate ceea ce însăşi Constituţia ne spune, respectiv că SRI nu poate acţiona ca organ de urmărire penală şi că doar Ministerul Public o poate face. Pe lângă aceasta, soluţia recunoaşte implicit dezechilibrul major generat de o asemenea „conclucrare” care, în configuraţia de la acel moment, aşeza SRI pe o poziţie „regească”, acesta având control asupra a ceea ce trebuie sau nu să se afle într-un dosar penal – cât timp, în materie de interceptări obţinute în baza unui mandat de siguranţă naţională, SRI era cel care realiza selecţia lor, trimiţând organului de UP doar ceea ce el considera că este relevant. Organul de urmărire penală ajungea să fie „în plus”, un simplu „scrib” raportat la momentul de redare a acestor interceptări în procese-verbale iar inculpatul era total „imobilizat”, din perspectiva posiblităţii de a obţine acces la toate interceptările, de a contesta procesul de selecţie realizat de SRI, de a solicita expertizarea efectivă a acestor interceptări etc.

Pentru toate aceste motive, dorim să o felicităm din nou pe colega noastră, av. Doris Şerban, pentru această soluţie!